când bolovanul legat de piciorul meu drept a devenit brusc nemăsurabil mai greu

deschide ochii 
e o parte în tine ce ştie 
ceva sfânt semne pe cer
lumina 
şi toate celelalte mame ale tale

(aşa îmi spunea, era înnorat şi marea izbea un albastru închis violent şi electric, păsări pluteau pe vânt, venea iarna)

ai obosit 
eşti cam în ceaţă 
sau ce ai
nu mai vezi bine ? 

(aşa îmi spunea cu intonaţia aia aparte, o uşurare, ceva infinit - un zâmbet cald, o strângere de mână şi totul părea mai simplu)

deschide ochii
eşti partea aia din tine
în cerc cu soarele şi luna
un univers
şi toate celelalte mame ale tale 

(nicăieri nu-i mai bine ca în locul ăla aparte unde totul e simplu, vezi bine, totul e clar)

deschide ochii
te mişti într-un cerc nesfârşit
tu universul frunze mătase
cuvintele
şi toate celelalte mame ale tale

(aşa îmi spunea şi apoi dispărea printre frunze, era ceaţă şi zâmbetul încă plutea prin lumina de toamnă târzie)

(o (una) fericire posibilă şi niciodată nu ştii unde e)

(aşa - îmi spunea - aşa e mai bine, gândurile tale sînt întrebarile ce învârt lumea, nu ştiu mai multe, doar vântul din nord ce vine cu ropot de ploaie şi ger, şi drumuri ce cine mai ştie unde se duc)

(ultima oara când cineva l-a văzut stătea cocoţat pe o culme de deal, soare pieziş într-o toamnă târzie, se auzea un cuc şi apa în râu era rece de gheaţă)

(apoi a venit iarna, o iarnă cumplit de geroasă, şi zâmbet şi fulgi de zăpadă pluteau prin aerul rece ca gheaţa)

they tried to shut me down on mtv but it feels so empty without me

Mi-a spus un prieten - Bia, you've been trolled ! Lol...

Păi bine, mă bucur să văd că s-au mai linistit apele şi în general că viaţa merge mai departe haha. Eu m-am bucurat nespus să văd cum curg cifrele la vizionări şi comentarii - cred că e o chestie ce ţine de ego sau altceva cel puţin la fel de ciudat şi, hai să recunoaştem, de neînţeles în unele cazuri ha... Nuu?? Ok - să revin - m-am bucurat nespus să văd cum curg cifrele la vizionări şi comentarii, v-am mulţumit în gand că (nu am idee cum) aţi ajuns pe pagina asta, şi mai ales le-am mulţumit celor ce nu numai că au citit, ci nici nu au uitat să lase un gând bun în urma lor. Ms mult!

Totusi, şi ca să fiu sinceră pană la capăt, trebuie să recunosc că de pe la al o mie două sute -lea mail ce începea cu "anonim a lăsat un cometariu..." - nu le-am mai citit. No offence - cum ar veni.

Desigur că acum o să fac o modificare la reader's comments. Mă gândeam la don't allow, show existing, dar cum cred că fiecare dintre noi ar trebui să aibe şansa să-şi spele păcatele, o sa le desfiinţez cu totul.

Normal că aştept cu nerăbdare să îmi răspundeţi la chestia asta! Nu le desfiinţez chiar acum, bine?! Ce ziceţi de sâmbătă noaptea? Sau mai bine duminică la prânz? E sărbătoare! Super! Aşa să rămâna atunci!

Altfel şi mai departe de asta îmi puteţi scrie oricând la 

myspecialboxofcrap [at] dacaintreabacinevamacheamaana  :)

Greetings !




1 2 3 = 2 2 3 1

Ce zici, era dumnezeu cel ce se auzea ?                                                                    
                         sau - să fi fost diavolul ?
                                                               demonul, necuratul, satana, aghiuţă ?
                                                                            (spune-i cum vrei)
                     (alege-ţi cuvântul)
Nuu.
                                      Era dumnezeu şi dumnezeu vorbea. 
               Trimitea un mesaj - 
                           un mesaj de i u b i r e. 

                                                                      Fiecare zi - o dragoste, îmi zicea. 
                                                                      Fiecare zi - o mărturisire de dragoste.

Uneori văd sânge, sânge pe covor, sânge în chiuvetă, sânge pe pereţi, miros sânge, miros a sânge. Eu - doar mă ştii, mă cheamă Andrei bla bla - am fost eu acolo? Înţelegi, Ana, toată povestea asta s-a lipit de mine, poate că timpul trebuia să se opreasca atunci, tot răul ăsta de atâtea mii de ani mă-nfurie şi mă îngheaţă. 
Ştiu, tu esti aşa un înger şi eu îţi trântesc cuvintele astea pe masă le vad cum se aşează grele pe umerii tăi. O să fac o cafea, Ana, fereastra e deschisă: lasă-le să se ducă. O să se întoarcă într-un ecou imbrăcat în frunze se-ntorc oricum sînt toate ale mele dar se lovesc de munţi ca un ecou şi se întorc îmbrăcate în frunze. Aş vrea să ardă, Ana, şi o să vină toamna şi o să le dăm foc. Simplu. 

nu există decât o singură cale

cea adevărată 

poezii scrise în timp ce îl aşteptam pe d-zeu în faţă la BTT pe scurt

* CONSTANŢA, ORAŞUL ZEULUI NEPTUN *

Nu nu chiar cred că ţi se potriveşte chestia asta.


* POEZIE SCRISĂ  ÎN TIMP CE AŞTEPTAM  ÎN FAŢA LA BTT *
(acum banca transilvania)

Îl fut în gură pe shau
n-am niciun chef să-l aştept, deloc n-am chef.
Mai bine nu mai veneam...
Îl fut în gură pe shau.


* POEZIE SCRISĂ  ÎN TIMP CE AŞTEPTAM  ÎN FAŢĂ LA BTT ***

Îmi plac doar ochii de păun / Mănânc doar apă cu săpun / Nu dorm / Doar gust un pic.
De când cu astea, ascult mai mult radio.
 

* POEZIE SCRISĂ PT. UN PRIETEN DE-AL MEU, UNU AVOCAT *

La mulţi ani, magraoane, la mulţi ani, la mulţi ani.
De ziua ta, de toate pt. viitor.
Când e soare, ferigă, când e frig, pinguini.
De cald să-ţi ţină ceva rece, şi să fii sănătos. La mulţi ani, magraoane, la mulţi ani.

*   *   *

RECONSTITUIREA (era atât de frumos, încat simţeau cum sufletul li se umplea de o bucurie imensă, apoi am întors pagina - Céline pleca la război)

Andrei era un tip singuratic, ştii genul ăla de personalitate - i se spune uneori artist, şi dacă mă întrebi pe mine, trăia într-o lume cam departe de realitatea asta de zi cu zi. Crescuse într-un mediu din-ăsta mai ciudat care pentru alţii poate să pară ca rupt din filme, cu vagabonzi şi tot soiul de dubioşi, indivizi cu vene sparte şi fete care plecau din ţară şi nu se mai întorceau niciodată. De obicei părea trist când era fericit şi părea bucuros atunci când ducea dupa el tristeţea aia neobişnuit de grea şi lungă ca o ploaie de toamnă. Avea o grămadă de obsesii - peisajele, cuvintele. Dar nu asta voiam să-ţi povestesc, ci altceva.

Vezi tu, străbunicul lui era olar. Pământul de acolo era argilos, bun pentru oale, căni şi sfeşnice, tot felul. Plecau cu căruţa la târg şi mergeau câte două zile - străbunicul şi bunică-sa, care avea pe atunci 11 ani, şi nu se opreau decât ca să se odihnească calul. Zile de mai cu pajişti verzi şi păduri de fag pline de păsări - ciocănitoarea, huhurezul pe aproape. Asta voiam să-ţi povestesc de fapt, că restul - e o poveste mai complicată. Roţile căruţei se învârt la fel ca roata olarului, uneori cu piciorul, alteori lin. Peisajul era ca desprins din poveşti şi cerul era curat. Bunică-sa mâna calul. Apoi veneau zile uscate de august, cu miros de iarbă arsă şi dimineţi reci. Era atât de frumos, încât simţeau cum sufletul li se umplea de o bucurie imensă. Bucuria asta vrei să rămână ştii, nu zile, ci ani, secole dacă se poate. Sărbătoreau Sfânta Maria şi dacă în ziua aia înfloreau trandafirii ei ştiau ca or sa aibe o toamnă lungă, cu soare.

mi-a spus, mi-a spus nespus ceva s-a descompus, atunci

atunci apus, s-a spus! - la apus (de soare), soare după nor (nimb-us), nor de ploaie dus, infrasonor (adică tactil), pipăit tiptil, să vezi ploaie de vers, să simţi ploaie de apă, apă ce te spală, apă ce adapă (apă de izvor, apă fără fluor! = vis încântător) spiriduş din nor, spiriduş tenor, spiriduş în vis mi-a scris, vers de vis, vis din abis (axis corcoduş! - uau, ăsta e copacul vieţii), spiriduş  ghiduş, spiriduş mi-a spus:

ZBOARĂ !

 

Cu mare consideraţie

şi infinită recunoştinţă,

gratitudine - mai spun unii, 

şi altele, multe, toate cele,

pentru dicţionarul de rime de la  http://www.rimeaza.org/.

Ah, in afara de aia cu "tenor", aia mi-a venit de la Gellu Naum, dumnezeu care mă veghează - Apolodor tenor, Apolodor la capul nord, ştii tu... ok, bla bla... şi desigur încă câteva chestii care-s... ale mele... ok, mulţumesc bla bla... ok...

bla bla bla...

See ya !

din prea multă dragoste sau alte motive ştiute numai de ele

galaxiile se dezintegrează într-o explozie cosmică uriaşă

e chiar aşa

  
o sapă fiecare

groapa 
şi -

314159

cam aşa...

şi totuşi

după o asemenea călătorie în care fuseseră pe rând oameni, animale, fire de praf şi cuvinte încă neinventate, cu lumina strălucitoare bătându-le în ochi şi fiind uşor plictisiţi, au început să-şi spună poveşti  

mai întâi şi-au spus cele mai fantastice poveşti scrise vreodata, şi-au spus dramele şi apoi şi-au spus istoria şi apoi, când toate poveştile s-au terminat, au început să inventeze ei unele noi, cu lumi minunate în care orice era posibil

(lumi care, fără ca ei să-şi dea seama, adică pe negândite, pentru că de fapt - ştiau, pe celălalt continent, cel sudic, începeau să se aşeze în real)
  

şi aşa, cuvintele lor, care erau acum fulgi de zăpadă, au început să se aşeze în neant mai întâi pe zi, apoi pe noapte, mai întâi pe o pădure falnică de brazi, apoi pe un oraş de la marginea râului, şi zi de zi, după cum curgeau poveştile, acel oraş s-a umplut de oameni zugrăviţi în albul imaculat al fulgilor de zăpadă, au crescut flori şi fluturi au început să zburde peste parcuri pline de copii pentru că chiar ziua aia era întâmplător prima zi din vacanţa de vară, simplu

şi pentru că dintr-o dată nu au mai ştiut exact ce e realitate şi ce nu, sau unde începe povestea şi unde se termină, s-au agăţat de singurul lucru pe care ei îl ştiau neschimbat şi anume ciclul anotimpurilor

(adică sigurul lucru despre care ştiau sigur că nu ei îl inventaseră)

dar în mod bizar şi nu se ştie din ce raţiuni sau întâmplări şi-au făcut casă în singurul copac care rămânea verde tot timpul anului şi au locuit acolo o vreme, sfidând anotimpurile în copacul lor peren, poate câţiva ani, poate câteva secole, hrănind păsările din pădure cu literele de aur care zburau din maşina de scris şi se împrăştiau pe jos de fiecare dată când el se aşeza să scrie o poveste

şi pentru că gândeau şi simţeau exact la fel, nu mai era nevoie să-şi spună te iubesc, încet încet nu şi-au mai spus pe nume, apoi nu şi-au mai vorbit deloc, până când, într-o zi, fără să-şi spună niciun cuvânt, au hotărât de comun acord să plece într-o călătorie, în căutarea cuvintelor

(adevărul este că le-a fost numai pentru o clipă teamă că, 
asemenea cuvintelor care spuneau totul şi apoi negreşit se transformau 
în tăcere, ei înşişi s-ar putea să dispară 
odată cu tăcerea zâmbitoare 
care se lăsase între ei în urmă cu câteva secole, 
în lumina orbitoare a unei zile călduroase de vară,
undeva în sudul continentului)

(şi se înţelege de la sine cum singură clipa aia de îndoială a fost suficientă pentru a înţelege că, chiar dacă lumina se făcea şi se desfăcea în acea tăcere nesfârşită, aceeaşi tăcere spunea poveştile unei lumi care se învârtea odată cu anotimpurile, o lume despre care şi-ar fi dorit mult să poată vorbi iar, aşa cum îşi vorbeau odinioară)

şi au plecat într-o călătorie lungă, mai lungă chiar decât calendarul care stătea bătut într-un cui pe o cracă şi care nu avea 

nici sfârşit 

şi nici început, 

chiar între biblioteca plină de poveşti, cele deja scrise, şi biroul cu maşina lui de scris, cea care inventa litere de aur

(mai trebuie menţionat faptul că acel calendar din cauză că era pretutindeni tot timpul li se împleticea printre picioare şi asta îi făcea să râdă şi deşi uneori se întâmpla să se împiedice, să cadă din copac şi să se lovească, lor le plăcea aşa pentru că de asemenea le plăcea ca în fiecare zi de sărbătoare să se transforme în lumânari şi să ardă până seara în numele cine ştie cărui sfânt despre care, cu mulţi ani în urmă, citiseră o poveste, chiar înainte să se trezească)

şi au călătorit în căutarea cuvintelor
până când

într-o zi

mi-am imaginat cum pe drum s-au transformat el într-un câine cu coadă de vulpe şi ea într-un fluture care avea tatuat pe aripa stângă o frunză de stejar şi un mesaj inspirat la adresa gardienilor publici dintr-un oraş oarecare de la marginea continentului nordic (adică ceea ce fusese pe atunci, cu mult timp în urmă, marginea lumii)

şi au călătorit aşa câţiva ani, deşi la fel de bine ar fi putut fi secole

(şi de fiecare dată când râdeau, râsul lor se spărgea în valuri pe stânci, sau în bolovani rostogoliţi la vale de un pas neatent, sau uneori, deşi asta nu se întâmpla foarte des, se regăseau privindu-se din exterior cum râd şi asta, bineînţeles, îi făcea să râdă de ei înşişi)

şi nu mai ştiu exact când fluturele s-a aşezat, ca să se odihnească, pe pieptul câinelui cu coada cea stufoasă dar pot să spun sigur că în ritmul bătăilor inimii lui cei doi s-au transformat pe rând întâi în păsări, şi au mai călătorit aşa câţiva ani, apoi în copaci, apoi în frunze şi aşa, într-o iarnă cumplită, şi-au luat zborul odată cu ultimele frunze, sub formă de fulgi de zăpadă, pe aripile acelei furtuni cumplite

vara i-a găsit plimbându-se cuminţi în formă de fire de nisip, cu picioarele scăldate în apa mării, pe cea mai frumoasă plajă, plajă pe care fiecare fir de nisip era o literă sculptată în aur, în povestea singurei fericiri posibile, o poveste pe care niciun om nu a apucat încă s-o scrie

şi numai când au simţit mirosul de cafea de la taraba de la malul mării şi când ea s-a înţepat la picior - în litera Z, dar asta nu aveau s-o ştie vreodată - şi numai când picătura de sânge a colorat numai pentru o clipă acel nisip auriu în roşu, au ştiut că sînt din nou oameni

şi aşa, scăldaţi de lumina caldă a unui răsărit de soare, într-o linişte în care puteau auzi din nou zgomotul valurilor care se spărgeau şi cântecul păsărilor marine grase şi albe ca fulgii de nea, şi-au zâmbit şi au început din nou să-şi vorbească

şi totuşi