cam aşa...

şi totuşi

după o asemenea călătorie în care fuseseră pe rând oameni, animale, fire de praf şi cuvinte încă neinventate, cu lumina strălucitoare bătându-le în ochi şi fiind uşor plictisiţi, au început să-şi spună poveşti  

mai întâi şi-au spus cele mai fantastice poveşti scrise vreodata, şi-au spus dramele şi apoi şi-au spus istoria şi apoi, când toate poveştile s-au terminat, au început să inventeze ei unele noi, cu lumi minunate în care orice era posibil

(lumi care, fără ca ei să-şi dea seama, adică pe negândite, pentru că de fapt - ştiau, pe celălalt continent, cel sudic, începeau să se aşeze în real)
  

şi aşa, cuvintele lor, care erau acum fulgi de zăpadă, au început să se aşeze în neant mai întâi pe zi, apoi pe noapte, mai întâi pe o pădure falnică de brazi, apoi pe un oraş de la marginea râului, şi zi de zi, după cum curgeau poveştile, acel oraş s-a umplut de oameni zugrăviţi în albul imaculat al fulgilor de zăpadă, au crescut flori şi fluturi au început să zburde peste parcuri pline de copii pentru că chiar ziua aia era întâmplător prima zi din vacanţa de vară, simplu

şi pentru că dintr-o dată nu au mai ştiut exact ce e realitate şi ce nu, sau unde începe povestea şi unde se termină, s-au agăţat de singurul lucru pe care ei îl ştiau neschimbat şi anume ciclul anotimpurilor

(adică sigurul lucru despre care ştiau sigur că nu ei îl inventaseră)

dar în mod bizar şi nu se ştie din ce raţiuni sau întâmplări şi-au făcut casă în singurul copac care rămânea verde tot timpul anului şi au locuit acolo o vreme, sfidând anotimpurile în copacul lor peren, poate câţiva ani, poate câteva secole, hrănind păsările din pădure cu literele de aur care zburau din maşina de scris şi se împrăştiau pe jos de fiecare dată când el se aşeza să scrie o poveste

şi pentru că gândeau şi simţeau exact la fel, nu mai era nevoie să-şi spună te iubesc, încet încet nu şi-au mai spus pe nume, apoi nu şi-au mai vorbit deloc, până când, într-o zi, fără să-şi spună niciun cuvânt, au hotărât de comun acord să plece într-o călătorie, în căutarea cuvintelor

(adevărul este că le-a fost numai pentru o clipă teamă că, 
asemenea cuvintelor care spuneau totul şi apoi negreşit se transformau 
în tăcere, ei înşişi s-ar putea să dispară 
odată cu tăcerea zâmbitoare 
care se lăsase între ei în urmă cu câteva secole, 
în lumina orbitoare a unei zile călduroase de vară,
undeva în sudul continentului)

(şi se înţelege de la sine cum singură clipa aia de îndoială a fost suficientă pentru a înţelege că, chiar dacă lumina se făcea şi se desfăcea în acea tăcere nesfârşită, aceeaşi tăcere spunea poveştile unei lumi care se învârtea odată cu anotimpurile, o lume despre care şi-ar fi dorit mult să poată vorbi iar, aşa cum îşi vorbeau odinioară)

şi au plecat într-o călătorie lungă, mai lungă chiar decât calendarul care stătea bătut într-un cui pe o cracă şi care nu avea 

nici sfârşit 

şi nici început, 

chiar între biblioteca plină de poveşti, cele deja scrise, şi biroul cu maşina lui de scris, cea care inventa litere de aur

(mai trebuie menţionat faptul că acel calendar din cauză că era pretutindeni tot timpul li se împleticea printre picioare şi asta îi făcea să râdă şi deşi uneori se întâmpla să se împiedice, să cadă din copac şi să se lovească, lor le plăcea aşa pentru că de asemenea le plăcea ca în fiecare zi de sărbătoare să se transforme în lumânari şi să ardă până seara în numele cine ştie cărui sfânt despre care, cu mulţi ani în urmă, citiseră o poveste, chiar înainte să se trezească)

şi au călătorit în căutarea cuvintelor
până când

într-o zi

mi-am imaginat cum pe drum s-au transformat el într-un câine cu coadă de vulpe şi ea într-un fluture care avea tatuat pe aripa stângă o frunză de stejar şi un mesaj inspirat la adresa gardienilor publici dintr-un oraş oarecare de la marginea continentului nordic (adică ceea ce fusese pe atunci, cu mult timp în urmă, marginea lumii)

şi au călătorit aşa câţiva ani, deşi la fel de bine ar fi putut fi secole

(şi de fiecare dată când râdeau, râsul lor se spărgea în valuri pe stânci, sau în bolovani rostogoliţi la vale de un pas neatent, sau uneori, deşi asta nu se întâmpla foarte des, se regăseau privindu-se din exterior cum râd şi asta, bineînţeles, îi făcea să râdă de ei înşişi)

şi nu mai ştiu exact când fluturele s-a aşezat, ca să se odihnească, pe pieptul câinelui cu coada cea stufoasă dar pot să spun sigur că în ritmul bătăilor inimii lui cei doi s-au transformat pe rând întâi în păsări, şi au mai călătorit aşa câţiva ani, apoi în copaci, apoi în frunze şi aşa, într-o iarnă cumplită, şi-au luat zborul odată cu ultimele frunze, sub formă de fulgi de zăpadă, pe aripile acelei furtuni cumplite

vara i-a găsit plimbându-se cuminţi în formă de fire de nisip, cu picioarele scăldate în apa mării, pe cea mai frumoasă plajă, plajă pe care fiecare fir de nisip era o literă sculptată în aur, în povestea singurei fericiri posibile, o poveste pe care niciun om nu a apucat încă s-o scrie

şi numai când au simţit mirosul de cafea de la taraba de la malul mării şi când ea s-a înţepat la picior - în litera Z, dar asta nu aveau s-o ştie vreodată - şi numai când picătura de sânge a colorat numai pentru o clipă acel nisip auriu în roşu, au ştiut că sînt din nou oameni

şi aşa, scăldaţi de lumina caldă a unui răsărit de soare, într-o linişte în care puteau auzi din nou zgomotul valurilor care se spărgeau şi cântecul păsărilor marine grase şi albe ca fulgii de nea, şi-au zâmbit şi au început din nou să-şi vorbească

şi totuşi