deci cum să zic, eram în 85 pe la armenească, tocmai venise primăvara şi era ba cald, ba frig, transpiram...
eram cu dragoş şi doar ce ne îndopasem bine la mcdonalds, apoi făcusem o vizită scurtă pe la nişte amici, şi acum mergeam cu 85-ul, şi în fine acolo în 85 m-a lovit nenorocita asta de poezie, cu cei trei i, că e poezie ce se întâmplă, nu poţi să zici că nu e, e artă de-a binelea, aici pe străzi, e teatru, improvizaţie, e tot ce vrei de la artă, dar ce mai rămâne din artă dacă noi nu ne dăm sufletul pentru ea?
mai bine să îşi dea arta sufletul pentru noi... că doar atunci cand ştii ce eşti, ştii cine eşti...
(cine eşti?)
şi, ei bine, poezia asta noi am scris-o, e clar, dar ea era şmecheră şi apoi ne-a scris ea pe noi, noi credem că ne hrănim cu ea, cand colo ea se hrăneşte cu noi, până ce negreşit nu mai rămâne nimic nimic din noi, doar ei, şi ei ne aşteaptă după blocuri, ne bat clopotele, ne întunecă minţile, ne mătură sufletele, ne bântuie nopţile şi zilele, şi pană şi visele, nouă, celor care nu mai sîntem.
dar uite că sîntem.
(pa, mai dragoselule si sper ca ti-ai gasit iarba sa macar ea pe tine:) )
dragoş pleca departe, la barcelona. am coborât la universitate, după ce ne-am îmbrăţişat de câteva ori.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu